Să presupunem că ai acces la portofoliile a patru dintre cei mai celebri investitori ai planetei – Warren Buffett, Bill Gates, Bill Ackman și Nancy Pelosi. Fiecare dintre ei a făcut averi care ar putea finanța bugete naționale, fiecare e tratat ca un guru financiar, fiecare are o armată de discipoli care memorează fiecare tranzacție. Întrebarea firească: pe cine copiezi?
Răspunsul corect, și destul de deranjant: pe niciunul.

Există două sisteme financiare pe această planetă. Primul te învață să muncești din greu, să economisești responsabil și să plătești impozite corect. Al doilea te învață să faci banii să muncească pentru tine, să eviți legal impozitele și să acumulezi avere în timp. Ghici în care dintre ele funcționează cei cu adevărat bogați?
Ironia supremă a capitalismului modern este că marea majoritate a oamenilor nici măcar nu știu că joacă jocul greșit. Muncesc toată viața într-un sistem proiectat să-i mențină exact acolo unde sunt – pe banda rulantă a salariilor impozitate la sânge, visând la economii care abia țin pasul cu inflația. Între timp, o minoritate bine informată aplică un set complet diferit de reguli, transformând fiecare dolar, euro sau leu în efect de bulgăre de zăpadă fiscal optimizat.

Palme transpirate pe volan. Ochi care se închid involuntar. Un drum șerpuit prin Colorado, 45 de minute de agonie, în întuneric, cu un copil de 7 ani pe bancheta din spate care fredonează melodii de la cor. Jenny Wood, director la Google, susținătoarea familiei, femeia care "reușise" totul, își pune pentru prima oară întrebarea terifiantă: "Doamne, am adormit la volan?"
Ironia e crudă: ajungi să-ți pui viața în pericol tocmai din cauza jobului care ar trebui să-ți asigure... viața. Sau mai degrabă, un anumit stil de viață.

Suntem pe primul loc în UE… și nu e „de bine”
Există o teorie economică care spune că piețele libere se autoregleaza: când e cerere de muncă, apare ofertă; când e ofertă de forță de muncă, apar joburi. Totul se echilibrează frumos, ca într-un basm neoliberal.
Apoi te uiți la România și realizezi că teoria asta e o prostie monumentală.
Avem simultan două extreme care, teoretic, nu ar trebui să coexiste: o armată de tineri care nu lucrează, nu studiază și nu se califică pentru nimic - literalmente stau acasă - și în același timp o majoritate zdrobitoare de adulți angajați care lucrează strict cât scrie în contract, fără nicio secundă în plus. Nici mai mult, nici mai puțin. Ca la carte.
E ca și cum am avea sete cronică în Sahara și în același timp ne-am plânge că apa din piscină e prea rece pentru înot. Nu se leagă. Nu are sens economic. Dar cumva, reușim.

Warren Buffett nu e genul care strigă "Lupul!" la fiecare colț de stradă. Omul care a transformat Berkshire Hathaway dintr-o fabrică de textile falimentară într-un imperiu de 800 de miliarde de dolari nu-și pierde vremea cu panică inutilă. Așa că atunci când Buffett - la venerabilele sale 93 de ani - își dedică scrisoarea anuală către acționari pentru a compara piața modernă cu un cazinou, ar trebui să ne oprim din scroll și să ascultăm.
În 2024, Buffett a preluat îngrijorările partenerului său de-o viață, Charlie Munger (pe care îl pierduseră cu puțin timp înainte), și le-a servit crude: "Piețele manifestă acum un comportament mult mai asemănător celui dintr-un cazinou decât în timpul tinereții mele."