Capitolul 1: Gluma care costă 220 de miliarde de dolari
În China, un fumător își aprinde o țigară și, cu zâmbetul omului care știe ceva ce nu se spune la televizor, glumește că tocmai a ajutat patria să construiască o navă de război. Gluma circulă printre fumătorii chinezi, iar partea ciudată este că cifrele nu o contrazic.

În 2024, monopolul tutunului din China a vândut circa 2,4 trilioane de țigări, 47% din totalul lumii. Puse cap la cap, la vreo opt centimetri bucata, ar acoperi aproape 200 de milioane de kilometri: drumul până la Soare, de cam 150 de milioane, și încă o bucată bună pe deasupra. Iar în 2025, firma a vărsat statului un record de circa 220 de miliarde de dolari, adică 1,58 trilioane de yuani, circa 7% din veniturile bugetului general. Pentru comparație, bugetul declarat al apărării pe 2025 a fost de 1,78 trilioane de yuani. Gluma fumătorilor este, deci, aproape contabilitate.
Până aici, ar fi doar o curiozitate de buget. Povestea începe când te întrebi cine strânge, de fapt, banii ăștia. Un stat care încasează 7% din venituri dintr-un singur produs poartă prima pălărie a monopolului: pe cea de casier. Vom vedea că mai poartă cel puțin încă două.
Contabilitatea mai are o coloană, pe care gluma o sare. Estimările Global Burden of Disease atribuie tutunului, în 2023, circa 2,38 milioane de decese în China (interval de incertitudine: 2,02–2,83 milioane), dintre care circa 2 milioane din fumatul propriu-zis. Specialiștii în sănătate publică sunt de acord asupra unei limite de jos: cel puțin un milion de morți pe an, într-o țară care nu ține evidențe precise, notează ancheta The Examination.
În iulie anul acesta, în „Cum ne-a salvat China… pe TOȚI!”, am povestit cum același stat chinez a jucat cu răbdare pe piața petrolului. Azi ne uităm la o altă piață, unde statul este în același timp casier, vânzător și arbitru, iar povestea ei începe de departe, de pe vremea împăraților.
Capitolul 2: De la decapitare la monopol
Povestea fumatului în China începe încă din secolul al XVI-lea, când un negustor din Fujian a adus tutunul din Luzon, în anii 1570, și continuă, după vreo șase decenii, cu o interdicție care n-a ținut. Tutunul se răspândise atât de repede încât, la sfârșitul anilor 1630, ultimul împărat Ming, Chongzhen, a poruncit ca fumătorii și negustorii de tutun să fie decapitați. Trei ani mai târziu, un general care păzea granița cu manciurienii a venit la curte cu o cerere ciudată pentru un om de arme: să se ridice interdicția, fiindcă tutunul le ține soldaților moralul sus și îi ajută împotriva bolilor. Împăratul a cedat. Interdicția a murit înaintea dinastiei, care s-a stins în 1644, iar tutunul le-a supraviețuit amândurora.
Secole la rând, chinezii au fumat la pipă. Țigara rulată și vândută la pachet a intrat abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, și a intrat pe calea industriei. Pe 30 aprilie 1884, în fabrica lui James Duke din Durham, Carolina de Nord, a început să lucreze prima mașină Bonsack, care făcea singură cât 48 de rulatori. Despre Duke se povestește, după istoricul Sherman Cochran, că s-a uitat într-un atlas, a văzut câți oameni trăiesc în China și a hotărât că acolo își va vinde țigările. În 1902, firma lui, American Tobacco Company, a înființat împreună cu rivalul britanic Imperial Tobacco compania British American Tobacco, din al cărei capital American Tobacco deținea două treimi. BAT a făcut din China ținta principală a primilor zece ani de expansiune, a avut practic monopol până în 1915, iar înainte de 1925 controla până la 80% din piață.
Revoluția din 1949 a costat compania cea mai mare piață a ei, iar ultimele țigări le-a vândut în China în 1951. Țigara a rămas, iar patronul s-a schimbat. Mao le promisese trupelor hrană, adăpost și țigări, iar medicului care l-a avertizat că fumatul îi face rău i-ar fi răspuns, în amintirile acestuia, că e și un exercițiu de respirație profundă.
La începutul anilor ’80, ordinea lipsea cu desăvârșire: țara număra aproximativ 400 de fabrici de țigări, iar piața neagră era în plină expansiune.

Soluția a venit de la centru. În ianuarie 1982, în era lui Deng Xiaoping, s-a înființat China National Tobacco Corporation, numită de aici încolo China Tobacco. Deng era el însuși un fumător pătimaș, cu o slăbiciune pentru țigările Panda, pe care le oferea oaspeților de seamă. Doi ani mai târziu, în ianuarie 1984, a apărut și autoritatea de reglementare, Administrația de Stat a Monopolului Tutunului (STMA), construită pe baza China Tobacco.
Două nume, o singură instituție. Acolo s-au născut a doua și a treia pălărie: cea de vânzător și cea de arbitru.
Cât de bine a mers reforma, ți-o arată socotelile. Între 1982 și 2004, în douăzeci și doi de ani, țigările chinezești au adus statului, în taxe și profituri, circa 1,58 trilioane de yuani. În 2025, un singur an a adus cam cât toți acești ani la un loc. Sunt yuani nominali, așa că o parte din salt o face inflația. Restul îl face fumătorul: vânzările de țigări au crescut an de an din 2019 încoace.
Reforma trebuia să pună ordine în piață. A rezultat un monopol care vinde și, în același timp, scrie regulile. Ce face un vânzător când tot el e arbitru?
Capitolul 3: Dosarul
În 2003, la Geneva, se încheia negocierea primului tratat din istoria Organizației Mondiale a Sănătății, Convenția-cadru pentru controlul tutunului. Printre membrii delegației Chinei se aflau și reprezentanți ai China Tobacco. China a semnat tratatul în același an și l-a ratificat în 2005.

De aici deschid dosarul.
Pe hârtie, China Tobacco și STMA sunt două instituții. În practică, arată ancheta The Examination, de la care am pornit în povestea asta, au aceeași conducere, același personal și același sediu din Beijing. Pălăria de arbitru stă deci pe același cap ca cea de vânzător.
Prima piesă din dosar este traducerea. Convenția trebuia pusă în chineză, iar China Tobacco a ajutat la „corectură”. Știm asta din cartea pe care China Tobacco a publicat-o în 2006 la o editură din Beijing: 440 de pagini despre „contrapropuneri” la Convenție, în care se laudă cu zecile de modificări făcute și explică de ce contează: diferența unui singur cuvânt schimbă efectul în mod izbitor. Un traducător independent, angajat de jurnaliști, a numărat 68 de locuri în care „trebuie” a devenit „ar trebui”. În alte locuri, „ar trebui” a devenit „ar fi de dorit”. Textul modificat se află și azi pe site-ul ONU. China Tobacco a corectat, așadar, regulile după care avea să fie judecată.

Au urmat pachetele. La câțiva ani după ce tratatul a intrat în vigoare în China, în 2006, statul a cerut avertismente, dar doar scrise, iar standardul îl stabilește tot China Tobacco, care a ales formule vagi, de felul „Fumatul dăunează sănătății”, tipărite pe multe mărci în culori care se topesc în designul pachetului. Avertismentele grafice mari, de felul celor recomandate de ghidurile tratatului, n-au apărut. Între timp, pe raft se vând tot mai bine țigările „cu gudron redus”, un truc de marketing demontat în Occident de zeci de ani. Subsidiarele China Tobacco au depus, din iulie 2023 până în vara lui 2024, cel puțin 24 de brevete noi pe tema asta.
Apoi, vape-urile. În 2021, China Tobacco a primit competența de a reglementa și țigările electronice, o piață dominată de firme private. În 2022 a interzis vânzarea celor cu arome de fructe. Țigările cu arome de fructe, produsul propriu, au rămas pe raft. Reglementarea a ajuns la marfa altora, la a ei nu.
Proba cea mai grea a fost legea. Povestea ei începe în mai 2012, la Beijing, cu o întâlnire aranjată de Peng Liyuan, soția lui Xi Jinping, pe atunci vicepreședinte. În fața lui Xi stătea Bill Gates, filantropul american, interesat de controlul tutunului, care îndemna China să ia controlul tutunului mai în serios. Potrivit lui Ray Yip, epidemiologul care conducea atunci biroul din China al fundației lui Gates, Xi ar fi spus că se lăsase de fumat cu vreo douăzeci de ani în urmă și i-ar fi promis la despărțire că, atunci când va veni momentul potrivit, va face ceva în privința asta.
Momentul a părut să vină în 2014, când Consiliul de Stat, adică guvernul central de la Beijing, a pus în circulație proiectul unei legi naționale a fumatului, care prevedea interzicerea fumatului în spațiile publice închise și avertismente grafice mari pe pachete. Organizația Mondială a Sănătății l-a numit un salt uriaș înainte, capabil să salveze milioane de vieți dacă ar fi fost adoptat în întregime. Mai trebuia o formalitate: o lege de felul ăsta nu merge mai departe fără semnătura tuturor ministerelor. Ministerul Industriei și Tehnologiei Informației, de care ține China Tobacco, a refuzat să semneze, la fel ca ea, iar proiectul a rămas pe loc.
Dacă legea națională nu trece, mai sunt orașele, care își pot scrie propriile reguli. Ancheta urmărește trei dintre ele. Să le luăm ca pe fișele unui dosar, cu locul, data și faptul.
Chongqing, august–septembrie 2020. O municipalitate de aproximativ 32 de milioane de locuitori se pregătește să intre în rândul marilor orașe chineze cu interdicție de fumat în spațiile publice. În august, Zhang Jianmin, șeful China Tobacco, se întâlnește cu liderii locali, între care primarul și șeful partidului din oraș. Legea adoptată în septembrie vine cu o excepție pe care China Tobacco o ceruse: restaurantele, hotelurile și locurile de distracție, precum barurile și karaokele, pot permite fumatul în zone special amenajate.
Xining, sfârșitul lui 2020. Capitala unei provincii din vestul Chinei adoptă o lege completă împotriva fumatului. După aceea, China Tobacco și-ar fi demis cel mai înalt director local din oraș, ca avertisment pentru colegii lui din alte părți, potrivit a două surse din comunitatea de sănătate publică.
Jieshou, iunie 2023. Un oraș din estul țării discută o interdicție a fumatului în spații închise. China Tobacco trimite oficialilor locali o notă: „controlul fumatului“ e un obiectiv acceptabil, „interdicția“ nu. Aplicarea directă a convențiilor internaționale ar fi nepotrivită, iar o interdicție la locul de muncă nu ajută construirea mediului local de afaceri.

Povestea nu e aceeași peste tot. Beijing a interzis fumatul în restaurante, hoteluri, gări și spitale și a angajat 1.100 de „inspectori anti-fumat”, cu banderole roșii la braț, ca să se țină de cuvânt. Shanghai, Shenzhen și alte câteva orașe au urmat. Dar o regulă națională tot nu există.
De la întărirea controlului autoritar din 2017, spațiul societății civile s-a îngustat, iar cei care ar fi putut ridica vocea pentru controlul tutunului s-au împuținat.
Vânzătorul a scris, a tradus și a decis dacă semnează regulile care îl privesc, iar în spatele lui stă casierul, cu cei 7% din veniturile bugetului. Mie îmi rămâne o întrebare simplă: cine mai poate să-i spună nu?
Capitolul 4: Factura
În primul capitol, casierul încasa 1,58 trilioane de yuani în 2025 și părea să facă o afacere excelentă. Cifra aceea e doar o coloană dintr-un registru cu două.
Cealaltă coloană aparține unei echipe de economiști condusă de profesorul Rong Zheng, de la Universitatea de Afaceri Internaționale din Beijing, care a publicat în revista Tobacco Control un studiu despre costul fumatului în China. Calculul ia în seamă costurile directe și pe cele indirecte, între care cele medicale în plus ale fumătorilor. Rezultatul: de la 1,40 trilioane de yuani în 2012, costul total a ajuns la 2,43 trilioane în 2020, în medie 2,29% din PIB pe an. În același 2020, beneficiile fiscale ale industriei, taxe și profituri la un loc, au fost de 1,52 trilioane. Costul a fost de aproximativ 1,6 ori mai mare decât câștigul.

Statele Unite au avut de achitat o factură de același tip, însă cu destinatar precis. Începând din 1995, procurorii generali ai mai multor state americane au dat în judecată industria tutunului pentru a recupera costurile programului Medicaid generate de fumat. Pe 23 noiembrie 1998, procurorii din 46 de state au semnat cu marile companii un acord istoric care a pus capăt tuturor litigiilor. Cei patru mari producători s-au angajat la plata a circa 206 miliarde de dolari în primii 25 de ani. Spre deosebire de alte modele, acolo statul care suporta tratamentele medicale putea da în judecată vânzătorul de țigări.
În China, vânzătorul de țigări e propriul stat. Un procuror care ar cere socoteală monopolului ar da în judecată o instituție de-a statului.
Dacă te întrebi cine ar putea totuși să tragă frâna, Ray Yip, epidemiologul care conducea biroul din China al Fundației Gates când s-a aranjat întâlnirea din mai 2012, are un răspuns cu un singur nume: Xi, singurul care ar putea tempera avântul companiei. Adică exact omul care, potrivit aceluiași Yip, i-ar fi promis lui Gates că va face ceva când va veni momentul potrivit. Între timp, Euromonitor prevede creșterea vânzărilor de țigări cel puțin până în 2027.
O pârghie mai la îndemână ar fi taxa. În iunie 2026, la un briefing pentru presă, experți au susținut că majorarea taxelor pe tutun e una dintre cele mai eficiente măsuri luate singure, iar la Beijing se reia dezbaterea dacă taxele pe tutun ar trebui majorate pentru prima oară în peste un deceniu. Ca să vedem cum arată aceeași taxă într-un buget pe care îl știm mai bine, ultimul capitol se uită la noi.
Capitolul 5: Oglinda
La noi, tutunul se vede în accize. În 2024, statul român a încasat din accizele pe produsele din tutun peste 21 de miliarde de lei.
Nivelul accizei specifice îl fixează, la începutul primăverii, un ordin al ministrului finanțelor publicat în Monitorul Oficial: 560,86 lei la 1.000 de țigarete în perioada 1 aprilie 2025–31 martie 2026, apoi 584,025 lei de la 1 aprilie 2026.

Dorința de a încasa o au ambele state. Deosebirea stă în roluri: la noi, cel care fixează acciza e un minister, iar cel care vinde țigările e o companie privată, de felul Japan Tobacco International sau British American Tobacco, iar nivelul accizei apare într-un ordin public. Dintre cele trei pălării din povestea noastră, statul român o poartă pe a casierului. Pălăria de vânzător stă pe alt cap.
Chiar și așa, studiul din capitolul trecut își încheie concluziile cu un avertisment care nu ține de geografie: a te sprijini pe veniturile industriei tutunului nu e sustenabil. Fie că e vorba de un buget sau de un portofoliu, întrebarea e aceeași: ce se întâmplă cu veniturile tale dacă obiceiul altora se schimbă?
Să pui întrebarea asta pe propriile cifre se învață, iar de aici începe partea practică. Dacă vrei să faci primii pași, workshop-ul meu GRATUIT de educație în investiții e făcut pentru cei care vor să înțeleagă cum funcționează piețele înainte să pună bani în ele.
Dacă vrei cifrele zilei, cu explicații pe limba oricui, există Pastila Financiară, newsletterul Profit Point, în variantă scrisă și audio, unde știrile financiare se analizează în timp real și fără jargon. Iar celelalte proiecte Profit Point le găsești adunate aici.
Un ultim lucru. Ce ai citit e un editorial, o poveste cu cifre din surse publice, și nu conține recomandări de investiții. Orice decizie cu banii tăi e a ta, iar pentru situația ta concretă merită un sfat de la un specialist autorizat.















































