Blog

În cursul anului 2020, autoritățile de sănătate publică au publicat ocazional informații false sau înșelătoare sau au amânat inovații utile, bazate pe teoriile despre modul în care publicul reacționează la risc și incertitudine. Îmi amintesc cum anumiți experți au subliniat că autoritățile de sănătate publică nu sunt în general experți în psihologia socială și prin urmare, nu ar trebui să încerce să micro-gestioneze starea de spirit a publicului.

O problemă similară poate apărea cu politica monetară. O nouă lucrare a lui Michael Bauer și Eric Swanson citează un exemplu recent:

„În procesul-verbal al reuniunii FOMC  din 15 martie 2020, participanții erau îngrijorați de faptul că o surpriză puternică de relaxare monetară „ar putea trimite un semnal excesiv de negativ cu privire la perspectivele economice”.

Prescurtarea FOMC vine de la Comitetul Federal pentru Operațiuni de Piață Deschisă (Federal Open Market Committee). FOMC este un comitet al Federal Reserve, format din membrii Consiliului de Administrație al Fed-ului și președinții a patru dintre cele 12 bănci regionale ale Fed-ului.

FOMC se întâlnește aproximativ la fiecare șase săptămâni pentru a analiza datele economice și pentru a decide asupra politicii monetare a SUA. Comitetul examinează diverse aspecte ale economiei, cum ar fi inflația, ocuparea forței de muncă, producția economică, împrumuturile și îndatorarea, precum și evoluțiile economice internaționale.

Pe baza acestor analize, FOMC decide dacă să crească, să mențină sau să reducă rata dobânzii de referință, cunoscută sub numele de Federal Funds Rate, care afectează costul creditului și oferta de bani din economie. Deciziile FOMC sunt importante pentru piețele financiare, deoarece pot afecta prețurile acțiunilor, ale obligațiunilor și ale altor active financiare.

Ok, ok, dar să încep cu începutul, nu? Dacă vă întrebați ce reprezintă Fed și cu ce anume se ocupă, citiți în continuare.👉🏻

Federal Reserve, sau Banca Centrală a SUA, are mai multe responsabilități și sarcini principale, printre care se numără:

📌Politica monetară: Fed-ul controlează oferta de bani din economie și reglează ratele dobânzilor pentru a menține stabilitatea prețurilor și pentru a încuraja ocuparea forței de muncă.

📌Supravegherea instituțiilor financiare: Fed-ul supraveghează și reglementează băncile și alte instituții financiare pentru a proteja sistemul bancar și a preveni crizele financiare.

📌Emiterea banilor: Fed-ul este responsabil pentru emiterea banilor, inclusiv pentru producerea și distribuirea bancnotelor și monedelor.

📌Stabilitatea financiară: Fed-ul monitorizează și analizează riscurile sistemice și își asumă un rol de lider în gestionarea crizelor financiare.

📌Cooperarea internațională: Fed-ul colaborează cu alte bănci centrale și organizații internaționale pentru a îmbunătăți stabilitatea financiară globală.

În esență, Fed-ul își propune să mențină stabilitatea economică a SUA prin reglementarea sistemului bancar, reglarea ofertei de bani și menținerea ratei de ocupare a forței de muncă la un nivel ridicat și stabil. Le iese oare?

Mi-am petrecut foarte mulți ani din viață studiind reacțiile pieței la știrile de politică monetară (aceasta se referă la acțiunile întreprinse de către Banca Centrală a unei țări pentru a controla oferta de bani și a regla costul creditului în economie) și am impresia că piețele sunt mult mai îngrijorate de ceea ce Fed nu știe decât de ceea ce știe. Atât Fed, cât și piețele au informații destul de similare cu privire la agregatele macroeconomice și la mișcările prețurilor de pe piața activelor. Cele mai mari probleme apar atunci când Fed are o viziune greșită și ia o decizie pe care participanții de pe piață o consideră probabil menită să conducă la un rezultat negativ pentru economie. Multe dintre aceste decizii proaste au avut loc la începutul anilor 1930 și din nou la sfârșitul anului 2008. Scopul principal al politicii monetare este de a menține stabilitatea prețurilor și de a încuraja ocuparea forței de muncă.

Există mai multe instrumente pe care o bancă centrală le poate utiliza pentru a-și atinge obiectivele de politică monetară. Unele dintre cele mai utilizate instrumente includ:

📌Reglarea ratei dobânzii: Banca centrală poate ajusta rata dobânzii pe care o încarcă băncilor comerciale pentru a împrumuta bani. Prin creșterea sau reducerea ratei dobânzii, banca centrală poate influența costul creditului pentru consumatori și companii.

📌Cumpărarea sau vânzarea de obligațiuni: Banca centrală poate cumpăra sau vinde obligațiuni guvernamentale sau alte active financiare pentru a afecta oferta de bani și costul creditului în economie.

📌Reglementarea ratelor de rezervă: Banca centrală poate stabili o rată minimă de rezervă pe care băncile comerciale trebuie să o dețină. Prin reducerea acestei rate, banca centrală poate crește oferta de bani și poate reduce costul creditului.

📌Controlul schimburilor valutare: Banca centrală poate interveni pe piețele valutare pentru a influența valoarea monedei naționale și pentru a menține stabilitatea economică.

Toate aceste instrumente pot fi utilizate în moduri diferite pentru a atinge obiectivele de politică monetară, dar scopul principal este de a menține stabilitatea economică și de a promova creșterea economică pe termen lung.

Interesant, nu-I așa?

Teama nu este că o reducere a ratei va expune o economie deja slabă, ci este că Fed nu va reduce ratele atunci când este clar pentru participanții de pe piață că o reducerea a ratei este adecvată.

Federal Reserve poate decide să reducă ratele dobânzii atunci când economia se confruntă cu o slăbiciune sau o recesiune. Scopul reducerii ratei dobânzii este de a încuraja consumul și investițiile prin reducerea costului creditului.

De exemplu, în timpul crizei financiare din 2008, Federal Reserve a redus rata dobânzii aproape la zero pentru a încuraja împrumuturile și cheltuielile. Această măsură a ajutat la reducerea costului de împrumut pentru consumatori și companii, ceea ce a stimulat economia și a ajutat la combaterea recesiunii.

Federal Reserve crește rata dobânzii atunci când economia se confruntă cu o inflație ridicată sau cu o creștere economică excesivă care ar putea duce la o supraîncălzire a economiei și la creșterea inflației. Scopul creșterii ratei dobânzii este de a reduce cererea și de a încetini inflația.

De exemplu, în timpul anilor 2018 și 2019, Federal Reserve a crescut gradual rata dobânzii pentru a preveni o creștere excesivă a inflației și pentru a menține economia pe o traiectorie sustenabilă. Aceste măsuri au crescut costul creditului pentru consumatori și companii, ceea ce a redus cheltuielile și investițiile și a ajutat la încetinirea economiei.

În general, Federal Reserve ia decizii cu privire la ratele dobânzii pe baza analizelor economice și a indicatorilor macroeconomici, cum ar fi inflația, ocuparea forței de muncă și producția economică.

Cele de mai sus se bazează pe lectura mea a istoriei monetare, nu pe un studiu riguros al datelor. Dar Bauer și Swanson au făcut un astfel de studiu și, de asemenea, au ajuns la concluzia că Fed ar trebui pur și simplu să facă ceea ce trebuie, și să nu ghicească cum vor reacționa piețele la mișcările lor:

„Rezultatele noastre au, de asemenea, implicații importante pentru comunicarea băncii centrale și conduita politicii monetare. În primul rând, împreună cu Bauer și Swanson (2021), găsim puține sau deloc dovezi că anunțurile FOMC au o componentă substanțială „efect de informare Fed”. Deși procesele-verbale ale recentelor reuniuni ale FOMC arată că unii participanți s-au îngrijorat de potențialul efectelor contraproductive ale informațiilor, rezultatele noastre indică faptul că factorii de decizie politică nu au nevoie să se teamă că efectele informaționale ar putea atenua efectele anunțurilor lor, cu excepția posibilului în circumstanțe excepționale (pe care rezultatele noastre sunt nu se poate exclude).”

Federal Reserve ar trebui să se concentreze pe a face ceea ce trebuie și să nu încerce să ghicească cum va interpreta piața o politică monetară solidă. (este strict părerea mea).

Voi care credeți că este impactul deciziilor Federal Reserve asupra piețelor financiare internaționale?

Dacă citiți unele titlurile din marile ziare din Marea Britanie, pare că Franța întâmpină dificultăți în a se adapta la realitatea duratelor de viață mai lungi. Vârsta anterioară de pensionare (vârsta la care puteți obține o pensie de stat) era de 62 de ani, ceea ce este mult sub majoritatea celorlalte țări. Macron a crescut vârsta la 64, într-o reformă impusă parlamentului.

64 este o vârstă încă relativ scăzută, totuși au existat greve și demonstrații împotriva acestei schimbări care au fost mari chiar și după standardele franceze. Din pricina unei greve a colectorilor de gunoi din Paris, acesta a fost plin de gunoi, aceștia refuzând să îl colecteze. Lumea se întreba dacă aceste proteste vor aduce sfârşitul ordinii constituţionale actuale în Franţa.

La nivel macro, este logică această creștere a vârstei de pensionare în funcție de speranța de viață. În majoritatea țărilor europene, inclusiv Franța și Marea Britanie, schemele de pensii de stat sunt nefinanțate, ceea ce înseamnă că pensiile de astăzi sunt plătite de cei care lucrează astăzi. Dacă oamenii trăiesc mai mult, fie trebuie redusă valoarea pensiei de stat, să se mărească contribuțiile, fie să fie crescută vârsta de pensionare. Cu toate acestea, în timp ce speranța de viață a celor care ating 65 de ani a crescut substanțial în deceniile dinainte de 2010, creșterile au fost mai modeste de atunci.

Datele OCDE de mai jos sunt pentru femeile din țările G7. Rețineți că speranța de viață din Regatul Unit a fost întotdeauna scăzută în comparație cu toate celelalte țări din G7, cu excepția SUA.

Vârsta de pensionare din Franța a fost ridicată la 62 de ani de la 60 în 2010, iar până în 2019 (înainte de Covid) speranța de viață la 65 de ani a crescut cu aproximativ jumătate de an din 2010. Deci, cazul creșterii vârstei de pensionare în Franța de la 62 la 64 de ani nu este evident, din cauza creșterii speranței de viață din 2010. Într-adevăr, previziunile sugerează că sistemul francez de pensii, deși va intra în deficit la sfârșitul acestui deceniu, va ajunge din nou până în 2035 fără nicio creștere a vârstei de pensionare.

Deci, de ce și-ar permite Franța să aibă o vârstă de pensionare relativ scăzută în comparație cu alte țări? Nu pentru că nivelurile pensiilor de stat sunt scăzute. Franța cheltuiește aproximativ 12% din PIB pe pensiile de stat, ceea ce este semnificativ mai mare decât media OCDE, care e însăși peste Marea Britanie. Prin urmare, răspunsul trebuie să fie legat de nivelurile mai mari de contribuții, fie direct, fie indirect, printr-o subvenție fiscală. Am remarcat într-o postare recentă că, deși Franța a avut niveluri mai ridicate de productivitate decât Marea Britanie, veniturile medii ale gospodăriilor nu au fost mai mari și un motiv major pentru aceasta este că lucrătorii francezi s-au pensionat mai devreme. O productivitate mai mare a Franței a plătit pentru o vârstă de pensionare mai mică decât în ​​Marea Britanie și în alte părți, mai degrabă decât pentru venituri mai mari după impozitare.

Franța nu a fost întotdeauna un outlier în ceea ce privește vârsta de pensionare scăzută. Președintele socialist François Mitterrand a fost cel care în 1981 a redus vârsta de pensionare de la 65 la 60 de ani. Este în Franța corect acest compromis între venit și pensie, așa cum sugerează Simon Kuper, și majoritatea altor țări au greșit?

Forța sentimentului popular împotriva vârstei mai mari de pensionare a lui Macron le-ar sugera francezilor să gândească așa, deși este imposibil să știm cât de mult din acest lucru înseamnă a vedea un beneficiu (pensie anticipată) fără a vedea costul acelui beneficiu (venituri mai mici după impozitare în timp ce lucrează). ).

1️⃣ Prima lecție pe care Franța trebuie să o predea Regatului Unit (și poate altor țări) este să aibă această dezbatere. Una dintre consecințele existenței unui guvern predominant de dreapta este că pensionarea anticipată în Marea Britanie este văzută ca o problemă, mai degrabă decât ca o realizare. Dezbaterile cu privire la pensii din Regatul Unit tratează prea des ratele contribuțiilor ca fiind date, mai degrabă decât fac parte dintr-un compromis între vârsta de pensionare și nivelurile contribuțiilor. După cum am observat mai devreme, dezbaterea din Marea Britanie nu reușește, de obicei, să plaseze lucrurile într-un context intertemporal și, în schimb, vorbește despre lucrători versus pensionari, ca și cum lucrătorii nu se vor pensiona niciodată.

2️⃣ A doua lecție pe care Franța trebuie să o predea Regatului Unit este dacă are sens să aibă o vârstă națională de pensionare. Odată ce trecem de la agregat la a ne gândi la indivizi, nedreptatea unei vârste uniforme de pensionare devine evidentă. Dacă vârsta de pensionare era de 64 de ani, cineva care începe să lucreze de la vârsta de 18 ani va lucra (și, prin urmare, va contribui) timp de 46 de ani înainte de a se pensiona. Cineva care are o diplomă va munci, dacă se va pensiona la 64 de ani, cu trei ani mai puțin, dar va primi o pensie de stat. Ar părea mai corect la nivel individual să se elimine vârsta de pensionare și, în schimb, să fie permisă o pensie de stat completă după ce a lucrat un anumit număr de ani. (Opțiunea de pensionare înainte de acest număr de ani ar trebui să fie întotdeauna disponibilă, dar cu o pensie mai mică decât cea completă.), așa este stipulat.

Această nedreptate este recunoscută în Franța, dar nu și în Marea Britanie. Franța a avut o prevedere de „cariere lungi” prin care cei care au început să lucreze de la o vârstă fragedă se pot pensiona cu o pensie completă înainte de vârsta oficială de pensionare. Acest sistem este consolidat ca parte a creșterii vârstei de pensionare la 64 de ani, astfel încât persoanele care au lucrat timp de 43 de ani se pot pensiona cu o pensie de stat înainte de 64 de ani.

Thomas Piketty susține că dacă aveți 43 de ani de serviciu, atunci ar trebui să puteți lua pensia completă. [1]

Totuși, această idee de înlocuire a vârstei de pensionare cu un criteriu de ani lucrați subliniază o altă problemă potențială de inechitabilitate, deoarece pensiile de stat sunt sume de bani pe care le primești atâta timp cât trăiești. Dacă toată lumea ar avea aceeași speranță de viață, atunci cei care au început să lucreze mai devreme și, prin urmare, s-au pensionat anticipat ar primi o pensie mai lungă decât cei care s-au pensionat mai târziu.

Cât de mult este aceasta o problemă?

Așa cum atunci când începeți munca variază în funcție de clasă (sau poate chiar definește), la fel și speranța de viață variază în funcție de clasă. Ar fi ușor de susținut că această potențială nedreptate, creată prin înlocuirea unei vârste fixe de pensionare cu criterii de ani de serviciu, nu apare în practică din cauza unei „coincidențe nefericite” că speranța de viață a celor care încep să lucreze mai devreme este mai scurtă cu acelaşi număr de ani decât cei care lucrează mai târziu. Dovezile pe care le avem din Franța pentru cei care beneficiază de „cariere lungi” și, prin urmare, de pensionare anticipată în Franța sunt complexe, dar nu sugerează că există o astfel de coincidență nefericită. Cu toate acestea, chiar dacă nu a existat nicio diferență în speranța de viață între cei care încep să lucreze la 18 ani și cei care încep să lucreze la 21, să zicem, acesta nu este un argument pentru o vârstă comună de pensionare, deoarece acest lucru este evident nedrept pentru cei care încep să lucreze la 18 și, prin urmare, contribuie mai mult la pensia lor fără prestație suplimentară. [2]

Dacă cei care au început să lucreze la 18 ani se pot pensiona cu o pensie completă la 61 de ani pe calea carierei lungi, de ce are Franța o vârstă de pensionare și de ce este mărită? Răspunsul constă în detaliu, și în special în indemnizațiile pentru concediu pentru îngrijirea copiilor. În acest sens, sistemul din Marea Britanie, care acordă credit pentru cei care beneficiază de alocație pentru copii, este mai generos decât sistemul din Franța, deși, desigur, este mai ușor să fii generos atunci când nivelul pensiei de stat este mult mai mic. Ar putea părea ciudat că aceste detalii au provocat atât de multă furie, dar, așa cum subliniază Piketty, dacă nu ar afecta o mulțime de oameni într-o sumă considerabilă, Macron nu ar folosi atât de mult capital politic pentru a insista asupra creșterii vârstei de pensionare la 64.

[1] De ce recunoaște Franța inechitatea față de cei care încep să lucreze devreme creată de o vârstă fixă ​​de pensionare, în timp ce Regatul Unit nu o face? Într-adevăr, de ce creșterea vârstei de pensionare în Marea Britanie provoacă atât de puține controverse în comparație cu Franța. Motivul evident este clasa și, în special, lipsa puterii politice în Marea Britanie pentru cei care nu au obținut o diplomă. Creșterea vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani în Franța afectează în primul rând clasa muncitoare, deoarece cei care și-au făcut o diplomă și au început să lucreze la vârsta de 20 de ani vor avea nevoie și vor dori adesea să lucreze după vârsta de 64 de ani pentru a-și obține pensia completă. Mișcarea sindicală din Franța este cea care conduce protestele împotriva creșterii vârstei de pensionare.

[2] Ian Mulheirn a propus o modalitate de a face față diferitelor speranțe de viață în funcție de ocupații. El sugerează tratarea pensiei ca pe o sumă forfetară care ar trebui investită într-o anuitate, iar furnizorul de anuitate s-ar ajusta pentru diferite speranțe de viață ale grupului. Părerea mea este că o schemă administrată de guvern ar fi de preferat, deoarece anuitățile private îi expun pe titularii de pensii la riscul ratei dobânzii.

Controversa din Franța cu privire la pensii are destul de puțin de-a face cu accesibilitatea și, în schimb, se referă la alegerea pe tot parcursul vieții și la corectitudinea în clasă. Franța a fost diferită în comparație cu majoritatea țărilor, deoarece muncitorii plăteau mai mult pentru a finanța și a se bucura de o pensie mai lungă, în special pentru clasa muncitoare care a început să lucreze la 18 ani și în special pentru femeile din clasa muncitoare. Pericolul de a pune capăt acestui lucru este că va crea încă o armă pentru dreapta populistă.

Voi cum vedeți lucrurile?

La sfârșitul anilor 1960, idealul unei societăți cu piețe libere era definitiv în defavoarea publicului.

Marele Război a pus capăt „secolului liberalismului” (1815-1914), iar Marea Depresiune a presat guvernele de orice tip politic să intervină în economie și să se retragă de la comerțul liber. Al Doilea Război Mondial a adus apoi distrugeri și moarte în întreaga lume, dar și, datorită efortului colosal depus de sovietici pentru victorie, o anumită înțelegere că în ciocnirile ideologice, socialismul s-ar putea dovedi superior altor forme de aranjamente sociale.

Liberalismul clasic își pierduse aprecierea printre majoritatea alegătorilor din puținele societăți democratice durabile cu guverne limitate și reprezentative, proprietate privată și economii bazate pe piață. Totuși, tocmai în acel moment, neobservat de mulți, un nou liberalism lua forma grație eforturilor câtorva gânditori originali. Din când în când, unii dintre acești gânditori, printre care mulți economiști, se întâlneau la evenimentele Societății Mont Pelerin și schimbau idei. Eforturile lor au dus la o înțelegere mai solidă a ordinii spontane. Această înțelegere a fost oferită de noi perspective din economie, cum ar fi idei mai subtile despre natura subiectivă a valorii economice, limitele cunoștințelor noastre despre economie și caracterul dinamic al activității economice, pentru a numi doar câteva. Folosirea cunoștințelor în societate a lui Friedrich Hayek din 1945 reprezintă o problemă emblematică pentru aceste contribuții: adevărata problemă economică nu este alocarea resurselor cunoscute cererilor cunoscute, ci modul de coordonare a cunoștințelor dispersate deținute de indivizi și imposibil de reținut de statistici sau de orice altă bază de date. care ar putea fi tratat „științific”. Toate aceste concepte au fost pierdute din economia clasică, împreună cu lecțiile despre om și societate din Teoria sentimentelor morale a lui Adam Smith. Economia clasică părea să fie întemeiată exclusiv pe bogăția sa a națiunilor. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, economia și, prin extensie, ordinea liberală au devenit asociate cu utilitarismul, numit peiorativ „Manchesterism”. A fost nevoie de aproximativ un secol pentru ca etica perfecționistă să ajungă să fie înțeleasă ca o justificare mai bună a politicii non-perfecționiste și ca o justificare morală mai rotunjită a libertății și responsabilității, una propusă de filozofii neo-aristotelici din interiorul și din afara universităților.

Nu în ultimul rând, dezvoltarea de noi discipline de-a lungul graniței celor tradiționale, discipline precum Law & Economics și Public Choice, a oferit noi modalități de a vedea interacțiunile sociale care au pus sub semnul întrebării motivele și capacitatea agenților politici de a „face bine. ” Aceste evoluții au oferit noi motive pentru a susține aranjamentele sociale care garantează exercitarea libertății individuale și a responsabilității ca cea mai bună formă de organizare socială pentru a promova înflorirea umană.

„Succesul neoliberalilor în utilizarea progreselor științelor sociale ca dovadă în favoarea aranjamentelor sociale bazate pe libertate și responsabilitate nu a trecut neobservat de criticii și dușmanii pur și simplu ai societății deschise.”

Curând a urmat o contrareacție.

În teoria juridică, Teoria a treia generație a drepturilor omului a lui Karel Vasak din 1977 a urmărit în mod clar să conteste premisa că numai indivizii au drepturi. Această teorie a contestat orice apărare împotriva încălcării drepturilor individuale de către colectiv.

De asemenea, în teoria juridică, Critical Legal Studies, așa cum a propus în anii 1970 de Roberto Mangabeira Unger și alții de la Harvard, a susținut că ideea că sistemul juridic există pentru a distribui justiția este un mit. Mai degrabă, sistemul juridic este un instrument de exploatare de clasă și, prin urmare, este perfect acceptabil să se folosească sistemul juridic ca instrument de luptă politică.

În domeniul economiei și în opoziție cu ipotezele de bază ale sintezei neoclasice, care presupune în modelele sale că piețele optimizează activitatea economică prin acțiunea agenților economici care acționează rațional și posedă o informație perfectă, a fost creată o nouă disciplină a Economiei Comportamentale.

Intenția mea este de a discuta contribuția economiei comportamentale la înțelegerea noastră a ordinii liberale în restul acestui articol.

Pentru a înțelege semnificația acestei noi discipline, să explorăm libertatea și limitele ei în „Abordarea pieței a comportamentului uman”, pe de o parte, și în „Economia comportamentală”, pe de altă parte. Acesta din urmă sugerează că, deși oamenii nu sunt iraționali, ei au adesea nevoie de ajutor pentru a lua judecăți corecte și a lua decizii mai bune și, în unele cazuri, politicile și instituțiile trebuie folosite pentru a oferi acest ajutor.

Economia comportamentală intenționează să conteste fundamentele economice ale libertății individuale cu argumentul că, uneori, limitele libertății trebuie stabilite pentru a îmbunătăți bunăstarea. Au fost unele dintre problemele aduse în dezbaterea economică modernă de susținătorii economiei comportamentale deja prezente în economia clasică, așa cum a propus Adam Smith? Răspunsul este afirmativ, deși unele dintre aceste preocupări au fost ulterior pierdute de economia neoclasică. Cu toate acestea, așa cum arată scrierile lui Karl Brunner (1916-1989), un efort de a lua în considerare ipoteze mai realiste despre motivațiile umane și limitările la cunoașterea agenților economici a avut loc în economia de masă chiar înainte de unele dintre cercetările recente asupra economiei.

În plus, dacă comparăm abordarea pieței libere cu economia comportamentală, pot fi identificate două tabere. Pe de o parte, unii consideră economia comportamentală o completare utilă la paradigma raționalității economice, ajutând să o facă mai realistă.

Un exemplu în acest sens este Gary Becker, care a scris în 2007: „… Libertarianismul clasic nu se bazează pe presupunerea că indivizii iau întotdeauna deciziile corecte, ci mai degrabă că în marea majoritate a situațiilor se descurcă mai bine pentru ei înșiși decât ar putea face oficialii guvernamentali pentru ei. Nu trebuie să fii un libertarian clasic – mă deosebesc cu privire la unele aspecte de poziția lor – pentru a recunoaște că argumentul libertarianismului clasic nu este slăbit de literatura care motivează paternalismul libertarian. Într-adevăr, atunci când considerații similare sunt aplicate oficialilor guvernamentali și intelectualilor, precum și celorlalți dintre noi, argumentul pentru libertarianismul clasic poate fi chiar consolidat!”

Pentru alții, întrebările ridicate de economiștii comportamentali intenționează să falsifice prezumțiile că agenții economici acționează rațional.

Cei care văd economia comportamentală ca pe o completare la paradigma alegerii raționale indică linia de cercetare care pur și simplu extinde abordarea economică asupra domeniilor acțiunii umane, altele decât activitatea pur economică și spre cercetarea menită să explice modul în care unele comportamente care, prima facie , pare irațional poate fi de fapt explicat ca rezultat al alegerilor raționale.

Cu toate acestea, există câteva concluzii la care au ajuns economiștii comportamentali care se bazează pe afirmații nefondate și au scopul de a discredita paradigma alegerii raționale, deoarece o astfel de paradigmă este percepută, așa cum sa menționat deja, ca o justificare puternică pentru piețele libere și libera întreprindere.

De exemplu, dacă luați trei părtiniri comportamentale importante menționate de economiștii comportamentali: excesul de încredere, aversiunea la pierdere și (lipsa) autocontrolului, întrebarea nu este dacă ființele umane arată vreodată aceste părtiniri, ci dacă prezența acestor părtiniri este suficientă pentru a respinge presupunerea unui comportament rațional care stă la baza ideii de responsabilitate individuală.

De exemplu, un anumit comportament, cum ar fi lipsa de autocontrol sau „pe termen scurt”, pot fi justificate în anumite circumstanțe în care preferința de timp a agenților specifici poate fi distorsionată, cum ar fi cea a soldaților în caz de război, bolnavi terminali, oameni care trăiesc în medii riscante în general, etc.

Cu toate acestea, nu doar argumentele economice bazate pe prejudecăți comportamentale sunt aduse împotriva capitalismului. În plus, critica morală a piețelor se bazează și pe pretențiile de părtinire comportamentală. Într-o lucrare din 2013, de exemplu, Michael Sandel critică eseul lui Dennis Robertson din 1954 despre “Ce economisește economistul?” spunând că „ignoră posibilitatea capacității noastre de iubire și bunăvoință să nu fie epuizată cu folosirea, ci mărită cu practica.” Comentariul său contrazice complet ideea prezentată de Robertson și, înaintea lui, de Adam Smith, că datorită schimburilor de piață nu trebuie să ne împrietenim cu „măcelarul, berarul și brutarul” pentru a conta pe serviciile lor bune și, prin urmare, ne putem economisi timpul limitat pentru cei cărora le pasă, cum ar fi familia și prietenii.

În Theory of Moral Sentiments, Adam Smith spune atât de multe: „Societatea poate exista între diferiți oameni, ca și între diferiți negustori, dintr-un simț al utilității sale, fără nicio iubire sau afecțiune reciprocă; și, deși niciun om din ea nu ar trebui să aibă vreo obligație sau să fie legat de recunoștință față de altcineva, ea poate fi totuși susținută printr-un schimb mercenar de bune practici conform unei evaluări convenite.”

Atât liniile de gândire raționale, cât și cele comportamentale cu privire la prejudecățile comportamentale converg spre dezbaterea despre proiectarea politicii publice. Aceasta este ideea că formatul în care sunt prezentate alegerile are ca rezultat schimbări previzibile în comportamentul oamenilor, fără a fi nevoie să se impună mandate. Spun că ideea că birocrații corporativi sau guvernamentali ar putea avea în vedere interesul publicului atunci când decid cu privire la opțiunile „implicite” în formularea alegerilor care vor fi puse la dispoziția publicului pare ridicola. De asemenea, consider că este nerealistă presupunerea că oamenii ar crede asta.

Luați în considerare discuția din Nudge 2021: Ediția finală a lui Richard Thaler și Cass Sunstein despre economisirea pentru pensie. Pentru ei, „unii oameni economisesc definitiv prea puțin”. În primul rând, aceasta este opinia autorilor, fără a se pune în pielea celor care iau acele decizii, deși recunosc că problema se concentrează în cazurile în care angajatorii nu oferă un plan de pensii. Cu toate acestea, nu se discută de ce anumiți angajatori au decis să nu ofere planuri de pensii. Soluția lor? Să forțeze fiecare angajator care nu oferă un plan de pensii să stabilească o poziție implicită prin care angajații lor vor fi înscriși automat într-un fond de pensii administrat de guvern pe lângă contribuțiile la asigurările sociale. Dacă m-ai întreba, aș spune că discuția lor nu are nimic de-a face cu o părtinire „inerentă” de a nu economisi suficient pentru pensie. Cel mai probabil, angajații lipsiți de economii au lucruri mai bune de făcut cu banii lor în circumstanțele în care s-au găsit în acel moment. De exemplu, acești angajați ar putea să investească în copiii lor, așteptându-se să primească sprijin mai târziu de la ei sau orice alt sistem informal de pensionare. Mai mult, „Nudge” al lui Thaler și Sunstein ar putea exclude aceste acțiuni (de exemplu, investiția în educația copiilor lor). În cele din urmă, se pare că „soluția” lor propusă are cu totul de-a face cu creșterea cantității de fonduri aflate sub controlul guvernului.

Apoi, luați în considerare discuția lui Thaler și Sunstein din aceeași carte despre regulile pentru donarea de organe și despre cum să creșteți disponibilitatea organelor pentru transplant fără a nerespecta preferințele individuale. Concluzia lor este că „default (pozițiile) au un impact uriaș asupra elicitației preferințelor”, ceea ce în limba engleză simplă înseamnă că ei pot conta pe o tendință ca majoritatea oamenilor să accepte orice le este propus de persoanele aflate în poziție de autoritate și, cu asta , sunt de acord cu lucruri pe care altfel nu ar lua inițiativa să le facă. O astfel de presupunere poate fi adevărată, dar presupune că oamenii percep acele autorități ca fiind demne de încredere și ca având în vedere interesul lor cel mai bun.

Gandeste-te la asta.

Contribuțiile economiei comportamentale la o înțelegere mai solidă a activității economice necesită o mulțime de contorsiuni teoretice pentru ca acestea să fie folosite ca arme împotriva ordinii liberale, iar o modalitate bună de a verifica daunele potențiale ale unor astfel de abuzuri este de a le numi așa cum sunt: mistificări ideologice.

Luați în considerare Daniel Kahneman în lucrarea sa din 2012 Thinking, Fast and Slow:

„Libertatea are un cost, care este suportat de indivizii care fac alegeri proaste și de o societate care se simte obligată să-i ajute.”

Îmi place să citesc, să îmi pun multe întrebări despre ce a fost, cum am evoluat și istoria economiei SUA, pentru că este o putere mondială care oarecum setează „trendul”.

Voi ce ați mai descoperit nou?

Există un nume mai potrivit pentru o bancă care și-a asumat atât de mult risc precum „Silicon Valley Bank”? Acum a eșuat, dar în loc să-i doboare pe cei responsabili, guvernul federal a intervenit pentru a-și salva deponenții neasigurați în mod explicit. Fed a promis că „nicio pierdere nu va fi suportată de către contribuabil”, dar are o definiție amuzantă a contribuabilului, care exclude băncile prudente rămase care acum au perceput o „evaluare” sporită de către guvern – asta cu siguranță nu este o taxă.

Guvernul federal este într-adevăr parțial responsabil pentru acest lucru, jucându-și rolul tipic atât de incendiar, cât și de pompier, dar nu din cauza unui eșec al reglementării. Câte instituții sunt mai reglementate decât o bancă din California? (sau mai degrabă, mai reglementate decât asociațiile de economii și împrumuturi care au eșuat cu miile?)

Autoritățile de reglementare nu au perspicacitatea sau stimulentele de a preveni astfel de lucruri, dar, din păcate, au puterea de a înrăutăți lucrurile.

Da, avem și mai mult hazard moral acumulat pe măsură ce „privatizăm câștigurile și socializăm pierderile” în mod constant prin salvarea celor mai mari asumatori de riscuri. Dar avem și Rezerva Federală care menține în creștere ratele dobânzilor ani de zile pentru a stimula economia și a facilita împrumuturile guvernului. Cu ratele dobânzilor în creștere spre realitatea pieței, acum bilanţurile băncilor nu arată atât de bine. Și Silicon Valley Bank și-au asumat un risc mult prea mare, presupunând că ratele dobânzilor scăzute erau pentru totdeauna și nereușind să protejeze o schimbare. O soluție generală este de a scoate Fed să stabilească ratele dobânzilor și de a lăsa bancherii să-și dea seama singuri, dar vor exista întotdeauna investitori privați care își asumă riscuri în exces.

Biblia politicii monetare – Lombard Street a lui Walter Bagehot – spune că cel mai bine ar fi să nu ai deloc o bancă centrală, dar, dacă ai un creditor de ultimă instanță – și acesta este cel mai faimos sfat al său – împrumuți liber la un rata ridicată a dobânzii împotriva titlurilor de valoare bune. Ceea ce este exact ceea ce v-ați aștepta să facă un creditor privat cu un capital suficient (într-adevăr, în Regatul Unit la acea vreme, banca centrală era privată). Băncile nelichide primesc bani. Băncile în insolvență nu. Silicon Valley Bank a încercat să obțină sprijin privat și toți cei care au banii lor pe linie au considerat că este prea riscant. Deci, contribuabilul – scuze, plătitorul de evaluare – moștenește cele mai mari probleme din sistem.

Dar cum rămâne cu cei care își asumă riscuri? Directorii Băncii Silicon Valley au condus succesul până la capăt și chiar au vândut milioane de dolari de acțiuni chiar înainte de administrare judiciară. Acum, guvernul promite că directorii și proprietarii vor superi consecințele, dar ei pot să-și păstreze toate câștigurile vechi. O reglementare istorică clasică, care este cea mai mare inducere la prudență pe care banca a văzut-o vreodată, este aceea de a avea răspundere personală pentru directori și proprietari în cazul în care banca lor eșuează – lăsați creditorii să meargă după cei care au fost responsabili.

Mai vorbim de oameni de afaceri sofisticați care își pun banii într-o bancă în insolvență, parțial pentru că au obținut un randament suplimentar sau alte beneficii marginale. Pe măsură ce lumea tehnologiei se plânge că află câți oameni „sunt împotriva tehnologiei” ar trebui să își dea seama că unii dintre noi, în schimb, susțin responsabilitatea. Ne bazăm pe deponenții neasigurați pentru a-i menține pe bancherii onești. Dar se pare că nu mai mult.

Este o minciună că banii pot fi în două locuri simultan (disponibili gratuit pentru voi în contul vostru de ȘI împrumutați de bancă).

În acest caz ar trebui să aveți două opțiuni: fie aveți acces total la numerar în orice moment (dar probabil trebuie să plătiți pentru o astfel de siguranță, așa cum ați face dacă ați depozita bani într-o cutie de valori) SAU puteți cumpăra obligațiuni (de unde obțineți dobândă, dar nu aveți acces la bani cînd aveți nevoie).

Desigur, un sistem bancar liber a dovedit că se poate auto-polița chiar și fără cerințe de rezervă – investitorii privați au apoi motiv personal pentru a invoca iresponsabilitatea semenilor lor. Între timp, cel mai probabil vom suferi capriciile unui sistem care atât susține guvernul, cât și fură capitalismului de cele mai puternice stimulente – pentru ca oricine să culeagă roadele și să sufere consecințele propriilor acțiuni.

Acestea sunt câteva dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă Silicon Valley Bank în prezent, voi cum credeți că intenționează să le gestioneze în viitor?

Zilele trecute, m-am surprins gândind o afirmație despre economie ce s-a dovedit a fi neadevărată. În calitate de consumator de cafea și client Starbucks, primesc ocazional scurte sondaje de la ei în care îmi cer să evaluez diferite aspecte ale vizitei mele recente și, uneori, completez sondajele pentru a recunoaște munca grea a angajaților lor. Cu toate acestea, ultima dată când am făcut acest lucru, aproape că am oferit un răspuns fals.

Sondajul Starbucks mi-a cerut să-mi evaluez vizita în funcție de diverse criterii, cum ar fi dacă băutura mea are un gust grozav și dacă angajații au făcut eforturi pentru a oferi servicii personalizate. Am acordat note maxime pentru toate aspectele serviciilor. Dar o altă întrebare era dacă băutura mea merită cât am plătit pentru ea. Ei bine, m-am gândit, pe cât de mult îmi plac călătoriile mele frecvente la Starbucks, prețurile lor sunt ridicole 15.90RON pentru un Americano? Pot să îmi fac o cafea delicioasă acasă pentru mai puțin de 1-2RON pentru o ceașcă. Am dat click pentru scurt timp pe un rating foarte mediocru pentru valoare, dar apoi mi-am dat seama rapid: mă mințeam singur.

Merită banii?

Ce înseamnă că băutura mea Starbucks merită banii pe care i-am plătit pentru ea? Literal, înseamnă că prețuiesc băutura Starbucks cel puțin la fel de mult sau mai mult decât banii. Clar că da, pentru că schimb banii pentru băutură zi după zi. Dacă nu ar merita banii pentru mine, nu aș face asta. Deși mi-aș putea spune că băutura este prea scumpă, comportamentul meu este o dovadă fermă a contrariului. Poate că nu numai băutura merită banii; poate este și comoditatea, forța de muncă economisită, viteza de colectare sau poate este doar valoarea pe care o acord unei scurte pauze în mijlocul unei zile de lucru. Dar dintre toate criticile pe care le-aș putea adresa cu sinceritate Starbucks, eșecul în a-mi oferi un chilipir la care să ajung de bunăvoie, din nou și din nou, nu este una dintre ele.

De ce am fost inițial înclinat să afirm că prețul Starbucks a depășit valoarea oferită?

A fost pentru că eu confundam două afirmații diferite: „Aș vrea să plătesc mai puțin” și „Acesta nu merită banii”. Acestea sunt două afirmații fundamental diferite. A dori să plătim mai puțin pentru lucruri este destul de obișnuit și se simte chiar și cu achizițiile pe care le facem în mod voluntar, de lucruri pe care ni le putem permite cu ușurință. Desigur, preferăm întotdeauna să plătim mai puțin și să păstrăm mai mulți bani pentru celelalte nevoi și dorințe ale noastre. Cu toate acestea, acest lucru este fundamental diferit de concluzia că schimbul oferit este dezavantajos pentru noi. Ne este prea ușor să confundăm un concept cu altul: să confundăm dorința noastră pentru un preț mai mic cu existența a ceva nedrept în tranzacție.

Politicienii sunt pricepuți să exploateze astfel de autoînșelăciuni și să le transforme în avantaje partizane. Cât de des îi auzim pe politicieni denunțând creșterea prețurilor, pretinzând că corporațiile rele și puternice victimizează consumatorii neputincioși? Acest brand cinic de politică combină ceva ce simțim aproape toți (dorința de prețuri mai mici) cu ceva cu totul diferit: taxa conform căreia consumatorii sunt forțați să plătească mai mult decât un preț corect pentru ceva de care au nevoie. În realitate, acest lucru este rareori adevărat: sunt puține cazuri în care vânzătorii au putere nelimitată de stabilire a prețurilor, adică pot stabili prețuri atât de mari pe cât doresc, fără a pierde vânzări. În marea majoritate a circumstanțelor, prețurile reflectă intersecția dintre ceea ce consumatorii sunt dispuși și capabili să plătească și ceea ce vânzătorii sunt dispuși să accepte. Desigur, acest lucru nu îi împiedică pe politicieni să ne încurajeze să ne mințim singuri și să creadă că inflația prețurilor este în primul rând rezultatul lăcomiei corporative, mai degrabă decât ceea ce este ea cu adevărat: un rezultat al interacțiunilor complexe, inclusiv politici monetare și fiscale, precum și echilibrul. a cererii si ofertei.

La fel se întâmplă în moemntul în care îți dorești achiziționarea unei cărți sau un curs și apoi vine momentul în care afli prețul, asta nu înseamnă că acel serviciu are un cost mare ci doar că ne-am dori să fie mai ieftin, lucruri complet diferite. Nu-i așa?

Multe dintre micile minciuni pe care ni le spunem despre economie sunt relativ inofensive, cum ar fi atunci când mormesc în sinea mea că Starbucks mărește costul unui Americano. Cu toate acestea, probleme mai mari apar atunci când încercăm să ne bazăm deciziile de politică națională pe autoînșelăciune. Un exemplu tipic, recurent, este afirmația conform căreia finanțele Securității Sociale ar putea fi stabilizate dacă nu ar exista un plafon asupra sumei câștigurilor oamenilor bogați supuse impozitelor pe salarii. Nici măcar nu este aproape de a fi adevărat. Aplicarea fără limită a impozitului pe salariu tuturor veniturilor din muncă (nu numai celor bogați) ar elimina doar un procentaj mic din deficitele permanente ale asigurărilor sociale. În lumea reală, dezavantajele politicilor apar cu încăpățânare indiferent dacă alegem să le recunoaștem în avans sau nu.

De la auto-amăgire la auto-conștientizare

Încercarea unei liste complete a tuturor modurilor în care diferitele sectoare ale organismului politic se înșeală cu privire la politicile naționale ar risca să selecteze de preferință greșelile unei părți a culoarului politic mai mult decât celeilalte. Nu este nevoie să facem această încercare când ideea este că toți o facem. Suntem pur și simplu mai rapizi în a percepe greșelile atunci când membrii partidului politic oponent sunt vinovați de ele, dar suntem reticenți să le recunoaștem pe cele pe care le facem noi înșine.

Speranța mea în scrierea acestui articol este să recunosc că sunt predispus la aceste instincte la fel ca oricine altcineva și să îi încurajez pe alții să recunoască același lucru pentru ei înșiși.

Data viitoare când te trezești să analizezi anumite fapte care stau la baza unei probleme importante de politică publică, aplică o doză mare de scepticism oricărei convingeri faptice care aparent susțin ceea ce vrei să fie adevărat.

Întotdeauna voi încuraja oamenii spre a se educa, pentru a lua cele mai bune decizii pentru ei și situația lor financiară.

Tu la ce anume ai contemplat în ultima perioadă privind obiceiurile tale?